Andrei a scos un sunet nemulțumit când joaca s-a oprit. A dat din picioare, căutând din nou atingerea ei.
Dan a privit. O secundă. Două. Trei.
— De ce îl miști? Medicii au spus clar… a înghițit în sec. Nu are voie…
Maria și-a strâns mâinile la piept.
— Știu ce au spus doctorii. Dar eu am crescut cu un frate la fel. La țară, lângă Botoșani. Toți ziceau că n-o să meargă niciodată. Mama nu l-a ascultat. L-a mișcat, i-a cântat, l-a lăsat să simtă viața. Azi merge cu baston.
— Nu forțez nimic, a continuat ea. Doar îl las să simtă. Să râdă. Să fie copil.
Dan a căzut pe un scaun.
Pentru prima oară după un an, nu mai vedea rapoarte medicale. Nu mai vedea sentințe. Își vedea fiul.
— De ce n-ai spus nimic? a șoptit.
Maria a zâmbit trist.
— Pentru că mi-era teamă. Dumneavoastră vedeți boala. Eu văd copilul.
