Am deschis ușa încet. Radu stătea drept, cu maxilarul încordat.
„Cred că ai mutat ceva ce nu-ți aparține,” a zis.
„Ba da, îmi aparține,” i-am răspuns. „Tot ce e pe pietrișul ăla e al meu.”
A râs scurt, fără umor.
„O să clarificăm asta.”
„Foarte bine,” i-am zis. „Hai s-o clarificăm.”
A doua zi, duminică dimineață, mi-am scos toate actele. Contractul de vânzare-cumpărare, schițele cadastrale, tot. Le-am întins pe masă și m-am uitat la ele ca și cum era prima dată.
Știam ce scrie acolo.
Dar voiam să fiu sigur.
O resto si pe aver rig
Luni dimineață, înainte să plec la muncă, am făcut un telefon la un topograf. Nu unul scump, dar serios. I-am explicat situația. A zis că vine în două zile.
În acele două zile, conurile au reapărut.
De data asta, nu le-am mai mutat.
Le-am ocolit.
Am parcat intenționat exact lângă ele. La milimetru.
Am scos remorca și am lăsat-o acolo, fix pe „linia” lui imaginară.
Vecinii au început să observe.
Unul m-a întrebat într-o seară:
