— Am făcut-o pentru Alex. A vrut să mă bucure. Tu mereu ai bani, Gabriel. Pentru tine nu e mare lucru.
Fraza aceea a rupt ce mai ținea firul între noi.
— Nu e mare lucru? — am repetat. — M-a costat tinerețea. M-a ros sănătatea. Mi-a mâncat liniștea.
Am ridicat telefonul și am format numărul poliției.
De data asta n-am mai amenințat.
Am făcut pasul.
Când au sosit polițiștii, mama a trecut la scenă mare: a plâns, a țipat, a încercat să convingă că am luat-o razna. Dar eu aveam actele casei, extrasele și dovezile. Casa era a mea. Cardul era al meu. Datoriile cădeau pe umerii mei.
Înainte să iasă, Alex s-a apropiat și mi-a șoptit:
— O să regreți. Mama nu ți-a spus tot.
O spunea cu un zâmbet straniu, ca și cum mai păstrau o ultimă armă împotriva mea.
Iar când mama s-a întors din prag și m-a privit, am simțit că adevăratul secret abia urma să iasă la lumină…
Ușa s-a închis în urma lor și, pentru prima oară în zece ani, în casă s-a așezat liniștea.
Nu o liniște bună.
Ci acea tăcere apăsătoare în care auzi și bâzâitul frigiderului, și propria respirație prea tare.
M-am lăsat pe canapea, cu privirea pierdută. Pe masă încă zăcea felicitarea pe care i-o scrisesem mamei. Mototolită. Pătată de cafea.
Am ridicat-o instinctiv și am rupt-o în două.
Telefonul a început să vibreze aproape imediat.
Cunoștințe.
Unii mă înjurau fățiș. Alții încercau să mă „împace”.
— E mama ta, Gabriel.
— Orice ar fi, sângele apă nu se face.
— O să rămâi singur.
Nu am răspuns nimănui.
Pe la opt seara, s-a auzit o bătaie în ușă.
Era unchiul meu, Sorin, fratele tatălui.
Nu-l mai văzusem de aproape un an.
A intrat fără vorbe inutile, și-a scos geaca și m-a privit îndelung.
