Alexandru și-a dus o clipă mâna la gură.
Eu am tras aer adânc în piept.
Venisem pregătită de război.
Nu eram pregătită pentru privirea aceea.
— Da, am rostit încet. Este tatăl vostru.
În jur se porniseră deja șoapte fără jenă.
Un politician cunoscut mima o discuție de afaceri, dar nu-și dezlipea ochii de noi. O femeie elegantă își făcea cruce pe furiș. Iar mama Cătălinei arăta gata de plecare.
Cătălina s-a uitat lung la Alexandru.
— Tu știai?
— Nu, a răspuns imediat.
Și îl credeam.
Elena, în schimb, tăcea.
Fiindcă ea știa foarte bine de ce plecasem.
Cu ani în urmă mă amenințase pe ocolite că un copil crescut de mine „n-ar avea viitorul potrivit pentru numele Dumitrescu”.
Atunci am înțeles ce bătălie m-ar fi așteptat.
Și am dispărut înainte ca el să afle că sunt însărcinată.
Alexandru continua să-i privească pe băieți ca și cum încerca să adune cinci ani într-un minut.
David a fost primul care s-a apropiat.
— Mami zice că am moștenit încăpățânarea de la tine.
Câțiva invitați au râs stingheri.
Alexandru aproape că a zâmbit.
Elena a tăiat însă scurt:
— Asta se discută în privat.
Am privit-o drept.
— Nu. Ani la rând, totul a fost în privat. Insulte în privat. Amenințări în privat. Umilințe în privat.
Am făcut un pas spre ea.
— Astăzi toți văd adevărul.
Trăsăturile ei, perfect controlate, s-au încleștat.
— Și care e adevărul, Bianca?
Am cuprins din ochi grădinile impecabile, rochiile scumpe, oamenii crescuți din aparențe.
— Că ați încercat mereu să controlați tot. Inclusiv oamenii.
Luca s-a lipit de mine.
— Mami, plecăm? Nu-mi place aici.
Atunci, în mine s-a așezat liniștea.
Nu mai aveam nimic de dovedit.
Venisem crezând că trebuie să câștig.
