Dar câștigasem de mult.
Aveam copiii mei. Viața mea. Libertatea mea.
Și nimeni din familia asta nu-mi mai putea lua ceva.
Alexandru s-a uitat la mine.
— Pot… să-i cunosc?
Întrebarea a rămas între noi, atârnată.
Nu mai era bărbatul rece de la divorț.
Era doar un om care pricepea acum cât pierduse.
M-am uitat la băieți.
Matei a ridicat din umeri.
— Pare mai puțin înfricoșător decât bunica.
Râsete nervoase au cuprins aproape toată lumea. M-am trezit râzând și eu.
Elena, însă, a rămas statuie.
Pentru prima oară, nimeni nu o mai privea ca pe femeia care ține totul în mâini.
Ci ca pe femeia care își făcuse țăndări propria familie.
Cătălina și-a scos încet inelul de logodnă.
— Cred că nunta asta s-a sfârșit înainte să înceapă, a spus calm.
Și a dispărut printre invitați fără să se uite înapoi.
De acolo, haosul s-a declanșat pe loc.
Telefoane.
Jurnaliști chemați pe tăcute.
Dar eu mă îndreptam deja spre mașină, cu băieții lângă mine.
Alexandru ne-a urmat până aproape de SUV.
M-am oprit.
— Nu vreau să repar trecutul, a spus încet. Știu că poate e prea târziu pentru asta. Dar vreau măcar o șansă să fac parte din viața lor.
L-am privit câteva secunde.
Apoi am deschis portiera pentru copii.
— Nu pentru tine, Alexandru, am rostit fără grabă. Pentru ei.
În ochii lui a apărut ceva ce nu-i văzusem niciodată în căsnicia noastră.
Regret adevărat.
Am urcat în mașină, iar convoiul s-a urnit iar, domol, pe aleea domeniului.
În oglinda retrovizoare, vila familiei Dumitrescu părea dintr-odată mică.
Ca și cum, pentru prima oară, banii și numele lor nu mai impresionau pe nimeni.
Iar lângă mine, cei trei băieți râdeau deja din nou despre dinozauri, ca și cum nu tocmai zguduiseră lumea unei întregi familii.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
