Dar, oricâte explicații aș fi născocit, adevărul rămânea unul singur: mă abandonase.
La școală am descoperit singurul loc în care nu mai eram „copilul de la centru”.
În lecții.
În bibliotecă.
Acolo nu conta cine plecase. Conta doar cât eram dispusă să muncesc.
Am început să învăț cu o încăpățânare aproape dureroasă.
Nu pentru note.
Învățam ca să ies din povestea în care fusesem aruncată. Ca să nu mai stau la o ușă așteptând pe cineva care nu vine. Ca să-mi deschid singură un drum.
Profesorii au început să mă observe. O profesoară de română mi-a spus într-o zi:
— Tu ai un simț al dreptății rar întâlnit.
Am zâmbit atunci, fără să știu cât avea să însemne mai târziu.
Adevărul era simplu: mă durea să văd oameni umiliți. Mă durea când cei slabi erau striviți. Mă durea când copiii nu erau ascultați.
Pentru că știam exact cum se simte.
În liceu am tras din greu. Am prins burse, am purtat haine primite și am stat în bibliotecă până târziu.
Au fost zile în care nu aveam bani de toate cărțile.
Și seri în care îmi spuneam că nu mai pot.
Dar îmi aminteam de fetița cu geaca subțire, rămasă singură pe un hol rece.
Și mergeam mai departe.
Am intrat la Drept după ani de muncă și renunțări.
Nu a fost ușor.
Examene. Respingeri. Nopți nedormite. Voci care spuneau că nu voi reuși niciodată.
Dar eu supraviețuisem deja unei răni mai adânci decât orice examen.
Ani mai târziu, am devenit judecătoare.
Și de fiecare dată când aud:
— Doamna judecător…
simt că nu titlul cântărește cel mai greu.
Ci drumul până la el.
Într-o dimineață, am primit un dosar nou. L-am deschis absentă, pregătită pentru încă o zi lungă.
Apoi am văzut numele.
