Elena Marinescu.
Pentru câteva secunde am rămas fără aer.
Am aflat că era parte într-un proces de evacuare. Bolnavă, singură, copleșită de datorii.
Când a intrat în sală, abia am recunoscut-o.
Îmbătrânise mult.
Părul cărunt, mâini tremurânde, privirea unui om care pierduse tot.
S-a uitat spre mine fără să priceapă, la început, cine sunt.
Apoi i s-a schimbat la față.
Am văzut șocul.
A încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au înnodat.
Eu am rămas dreaptă și liniștită.
Nu eram acolo ca fiică.
Eram acolo ca judecător.
Procesul s-a desfășurat corect, după lege. Iar, la final, hotărârea i-a îngăduit să rămână o vreme în locuință, până să-și găsească o soluție.
După ședință, a rămas pe hol.
M-a așteptat.
Exact cum o așteptasem și eu, cândva.
Când am ieșit, avea lacrimi în ochi.
— Andreea… Iartă-mă, a șoptit.
Am privit-o mult fără să zic nimic.
Ani la rând imaginasem clipa asta. Crezusem că, dacă va veni, voi simți furie, dorință de răzbunare sau măcar o ușurare amară.
Dar n-am simțit nimic din toate astea.
Doar oboseala unui copil nevoit să crească prea repede.
Atunci mi-a spus lucruri pe care nu le știam. Despre sărăcie, violență, frică și despre cum, în mintea ei, centrul fusese singura mea șansă la o viață mai bună.
Poate era adevărul. Poate era doar o încercare de a-și ușura vina.
Nu voi ști niciodată pe deplin.
Dar un lucru îl știam sigur: durerea aceea nu mai conducea viața mea.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
