Era o dimineață friguroasă de toamnă, iar eu încă mă simțeam zdruncinată de ce se întâmplase. Mergeam alene pe străzile aproape pustii ale orașului, cu gândurile învăluite în ceață, când am observat o agitație în piața centrală. O mulțime se adunase în jurul unei scene improvizate, iar curiozitatea m-a tras spre locul acela.
Pe scenă stătea bărbatul pe care îl ajutasem. Nu semăna deloc cu omul murdar și bolnav pe care îl văzusem zilele trecute. Purta haine curate, fața îi era spălată, iar ochii îi străluceau senini, plini de recunoștință. Ținea în mâini un teanc de hârtii și un microfon care tremura ușor în palmă.
— Vreau să mulțumesc public… — a început el, iar vocea i s-a făcut auzită clar printre cei adunați. — …unei doamne care m-a ajutat când nimeni nu voia să o facă. A fost singura care nu m-a judecat. Datorită ei, am mai prins o șansă
O resto si pe aver rig
Inima mi s-a strâns când am auzit acele cuvinte. M-am strecurat printre oameni, iar vocea aceea mi-era atât de familiară încât nu mai aveam îndoieli. Bărbatul a continuat, iar fiecare propoziție mi se părea o confirmare a gestului meu din urmă cu câteva zile.
