Până dimineață, casa a fost cufundată în liniște. Cei din sufragerie dormeau, iar eu aveam timp. Am strâns toate actele, inclusiv copia de rezervă din seiful ascuns în birou. Apoi am sunat avocatul meu, vechi prieten, care știa exact ce e de făcut.
— Mircea, dacă vrei să-i înveți o lecție, ai grijă. Să fie una pe care n-o vor uita niciodată, mi-a spus.
La ora șase, când soarele abia mângâia acoperișul, am coborât în living.
Ștefan a fost primul care s-a trezit, zăpăcit, în halatul lui scump. Când m-a văzut, a încremenit.
— T-tată…?
— Bună dimineața, i-am răspuns calm, turnându-mi cafeaua. Se pare că v-ați simțit ca acasă.
Andreea și părinții ei au apărut și ei, fețele li s-au făcut alb-cenușii.
— Surpriză, am continuat. Crăciun fericit!
Tăcerea care a urmat a fost grea ca piatra. Am scos atunci un dosar voluminos și l-am așezat pe masă cu o lovitură seacă.
— Aici este actul de vânzare al casei. Iar aici — am ridicat un alt teanc — documentele de transfer către fundația „Clara”, destinată copiilor fără adăpost. Din acest moment, casa nu mai aparține niciunuia dintre noi.
Ochii lor s-au mărit deodată.
