— Tată, nu poți fi serios…, a îngânat Ștefan.
— Ba da. Ați vrut să furați? Să dărâmați tot ce-am clădit? Ei bine, acum n-aveți ce fura.
Clara a apărut în spatele meu, în halat, dar cu o demnitate pe care nu i-o mai văzusem de ani de zile.
— Mircea, ești sigur?
— Mai sigur ca niciodată.
Și, pentru prima oară după multe luni, am zâmbit. Nu din dorința de răzbunare, ci dintr-o eliberare pe care o crezusem pierdută. Casa nu mai era o povară, ci o lecție.
Ștefan și ai lui au plecat fără un cuvânt. Clara mi-a strâns mâna și a șoptit:
— Acum suntem liberi.
Iar când bradul a început să clipească în lumina dimineții, am înțeles limpede că adevărata avere n-a fost niciodată această casă. A fost femeia care încă plângea de emoție lângă mine.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
