— Erau bătrâni, a spus ea printre lacrimi. Oricum aveau nevoie de ajutor.
Nu-mi venea să cred ce aud.
Aceștia erau părinții care o ajutaseră mereu.
Care îi plătiseră chiria când rămăsese fără serviciu.
Care îi împrumutaseră bani fără să ceară nimic în schimb.
Iar ea îi transformase într-un obstacol.
Când am mers să-i văd la spital, tata era deja mai bine.
Mama încă era slăbită.
Le-am spus adevărul cu grijă.
Tata a închis ochii.
Mama a început să plângă.
Nu pentru bani.
Nu pentru casă.
Ci pentru fiica ei.
— Unde am greșit? a șoptit.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.
— Nu ați greșit.
Dar nici eu nu eram sigură că mă credeam.
În săptămânile următoare, părinții mei s-au recuperat încet.
Au revenit acasă.
Casa nu mai părea la fel.
Nici familia noastră.
Cristina a fost pusă sub acuzare.
Nu a mai vorbit cu nimeni.
Uneori mă gândeam la copilăria noastră.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
