Vechea cameră de la sonerie.
Tata o instalase cu doi ani înainte și apoi se plânsese că nu mai funcționează.
Toți crezuserăm că era inutilă.
Dar continuase să înregistreze.
Mihai stătea în bucătărie, apa de ploaie încă picurând de pe geacă, ținând între două degete un card de memorie minuscul.
— Emilia, a șoptit el.
M-am uitat la card.
Apoi la chipul lui.
Și, înainte să apese „redare”, înainte să văd cine urcase pe veranda părinților mei în noaptea dinainte să-i găsesc, am știut că familia noastră era pe punctul de a se destrăma într-un mod care nu mai putea fi reparat niciodată.
O resto si pe aver rig
Mihai a introdus cardul în laptop fără să spună nimic.
În bucătărie se auzea doar ploaia care lovea geamul.
Mi-am strâns mâinile una în-alta.
Nu voiam să văd.
Dar nici nu puteam să mă opresc.
Pe ecran a apărut imaginea verandei.
Data era clară.
Cu o seară înainte să-i găsesc pe părinții mei.
Timp de câteva minute nu s-a întâmplat nimic.
Apoi cineva a urcat treptele.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
Persoana s-a întors spre cameră.
Era Cristina.
Am rămas nemișcată.
Mihai a pus pauză.
— Poate există o explicație, a spus încet.
Dar vocea lui trăda faptul că nici el nu credea asta.
