O față trasă, îmbătrânită înainte de vreme, se uita înapoi la mine.
Exact tiparul „hoțului perfect”.
La finalul biletului erau o adresă și încă o propoziție.
„Mergi la notarul meu înainte să te întorci acasă.”
Sub semnătură, aproape tremurat: „Îmi pare rău.”
Am rămas acolo, nemișcat, aproape zece minute.
Apoi am pornit motorul și am condus direct la adresa scrisă pe hârtie.
Biroul notarului se afla într-o clădire veche, în centrul Bucureștiului.
Secretara m-a privit ca și cum m-ar fi așteptat.
De îndată ce am rostit numele doamnei Dumitrescu, m-a condus într-un birou mic, unde un bărbat în vârstă, cu ochelari subțiri, s-a ridicat în picioare.
— Domnul Stan Pavel?
Am încuviințat din cap.
El a oftat încet.
— Speram să nu ajungem aici atât de repede.
Mi-a făcut semn să iau loc.
Apoi a scos din dulap o mapă groasă.
— Doamna Dumitrescu a modificat testamentul acum două luni.
Am clipit, fără să știu ce să cred.
— Eu nu vreau nimic de la ea.
Notarul m-a privit cu atenție.
— Tocmai de aceea a avut încredere în dumneata.
A deschis dosarul și mi-a împins câteva fotografii peste birou.
Imagini de pe camerele de supraveghere din casă.
Fiul cel mare, răscolind prin dormitorul mamei când ea nu era acasă.
Fiica, cotrobăind prin sertare.
