Marian a zâmbit cu stânjeneala aceea cunoscută, dar pentru întâia oară zâmbetul i-a fost curat, fără ascunzători.
Iulia îl privea altfel acum. Nu mai era supărată, nici ironică. Părea că îl vede pentru prima dată dezbrăcat de poze lăudăroase și promisiuni umflate, fără nimic lucios între ei.
Doar un om.
Cu barba puțin încâlcită și cu ochii obosiți care spuneau povești mai adevărate decât orice poză.
— Și dacă n-aș vrea blondă? — a zis el încet, cu ochii coborâți spre masă, de parcă acolo s-ar fi adunat tot curajul lui.
Lenuța a oprit sticla cu vișinată la jumătatea gestului, surprinsă, dar cu un zâmbet gata să-i scape.
— Atunci ce-ai vrea?
Marian a ridicat din umeri, fără poză bună pentru gestul ăsta simplu.
— Pe cineva adevărat.
Dintr-odată, în casă s-a lăsat liniștea, ca o pătură subțire așternută peste masă.
Iulia a simțit cum îi ard obrajii. Pentru prima dată, nu a mai contat că nu e slabă ca în fotografii, că nu are ochii albaștri din filtre, că pe farfurie rămăsese un sandviș pe jumătate.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a zis ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el, cu un zâmbet cald.
Lenuța a izbucnit în râs, un râs scurt, eliberator.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba cum știe ea: nu i-a amețit, dar a topit rușinea care încăpățânat se așezase între ei.
O resto si pe aver rig
Marian a început să povestească simplu: muncește la un depozit de materiale de construcții în oraș, salariu cinstit, vreo 4.000 de lei pe lună. O garsonieră luată cu credit, cu rate pe încă zece ani, nimic spectaculos, dar al lui.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a încheiat, privind în dreptul cuvintelor, nu peste ele.
Iulia îl asculta atent, fără să caute un unghi bun, fără să-l mute în nicio lumină. Niciun filtru n-ar fi putut arăta asta.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a spus ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
