Tata a lăsat punga jos. Mâinile îi tremurau, o vibrație abia vizibilă, dar suficient cât să-mi strângă pieptul. Îl știam tare, dar acum greutatea rușinii și a furiei apăsa peste el.
Mama încă plângea, dar plânsul se domolise. Ca și cum, dintr-odată, începuse să creadă că lucrurile pot fi întoarse din mers și puse la locul lor.
Am împins cheia în yală, simțindu-i metalul rece între degete.
Un click scurt.
Ușa s-a deschis.
Și preț de o clipă, nimeni n-a mai spus nimic. Doar marea, la capătul aleii, continua să-și târască valurile pe nisip, ca un respirație adâncă.
„Hai, mamă,” am zis încet. „Intră.”
A pășit prima, încurcată, de parcă nu mai era convinsă că are voie. Tata i-a călcat pe urme, cu privirea alergând peste mobilă, peste ferestre, peste pereți, de parcă s-ar fi temut că totul ar putea să se evapore într-o clipă.
Daniel a făcut un pas înainte, strângându-și dosarul la piept. „Nu s-a terminat. Avem un acord—”
M-am întors spre el, brusc, oprindu-l din elan.
„Ce fel de acord?”
A desfăcut mapa și a scos din ea câteva foi. „Claudia a semnat. Ca reprezentant. Pentru gestionare.”
I-am smuls hârtia din mână.
Am citit, rând cu rând, lăsând cuvintele să-și piardă greutatea pe măsură ce le înțelegeam.
Și atunci m-a lovit claritatea.
Nu era niciun drept real acolo. Nicio proprietate transferată. Doar o fițuică improvizată, fără valoare legală, împănată cu termeni pompoși care încercau să pară oficiali.
Mi-a scăpat un hohot scurt, amar.
„Asta?” am ridicat foaia, lăsând-o să foșnească în aer. „Cu asta ai vrut să-i scoți pe ai mei din casă?”
