Cu trei zile înainte de petrecere, stăteam singură în apartamentul meu, privindu‑o pe lumină strecurându‑se printre jaluzele. În acea tăcere am simțit, pentru prima dată după mult timp, o liniște ciudată, dar curată. După ani în care trăisem cu teama de a greși, cu priviri reci la cină și cuvinte aruncate pe tonuri tăioase, mi‑am dat seama că venise momentul să îmi iau viața înapoi.
Cu ajutorul unei prietene din armată, am deschis un cont pe numele meu și am transferat acolo economiile. Am închiriat un mic apartament aproape de parc și am semnat contractul chiar în ziua în care Radu și mama lui credeau că pregătesc „surpriza vieții mele”. Ironia situației nu m‑a surprins — era, în felul ei, eliberatoare.
În seara petrecerii, când am semnat acele hârtii, nu făceam decât să pecetluiesc o decizie deja luată. Mă eliberam. Fiecare literă pusă sub semnătură a însemnat o greutate coborâtă de pe suflet. Iar în timp ce ei așteptau să mă vadă zdrobită, eu îmi imaginam draperiile noi din garsoniera mea, mirosul cafelei proaspete și ecoul pașilor mei pe podeaua liberă.
O resto si pe aver rig
Când am ieșit din sală, vântul rece m‑a izbit în față, dar nu m‑am oprit. Am mers drept spre parcare, mi‑am ridicat geanta pe umăr și am pornit mașina. Muzica veche de la radio a umplut tăcerea, iar lacrimile care mi‑se adunaseră la colțul ochilor nu erau de durere, ci de ușurare. Mă simțeam mai ușoară decât îmi aminteam că pot fi.
