Alex a intrat din nou în sala de interviu.
De data aceasta, nimeni nu s-a mai uitat la pantofii lui.
L-au întrebat ce știe să facă.
La ce a lucrat.
Ce vrea să învețe.
Iar el a răspuns simplu, fără vorbe mari, dar cu o sinceritate și o claritate pe care nu le poți cumpăra cu un costum scump.
Le-a povestit cum învățase singur AutoCAD pe un laptop vechi.
Cum muncise pe șantiere după școală.
Cum făcuse naveta ani întregi.
Și cum tot ce își dorea era o șansă adevărată.
După aproape o oră, directorul s-a ridicat și i-a întins mâna.
— Începem de luni.
Alex a rămas nemișcat câteva secunde.
O resto si pe aver rig
— Foarte serios.
Bărbatul a zâmbit.
— Să știi ceva, băiete.
— Ce anume?
— În firma asta hainele se schimbă ușor. Caracterul, mai greu. Iar tu ai venit cu exact ce ne trebuie.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Alex a simțit că poate respira normal.
Când a ieșit din clădire, ploaia se oprise.
