Ce s-a întâmplat?, întrebă ea, cu o neliniște care îi ieșea la suprafață.
Nimic, doar oboseala, spuse el, evitându-i privirea. Își șterse fruntea cu dosul palmei. În clipa aceea, Carmen înțelese că amândoi purtau în ei ceva nespus. Ea – șervețelul ascuns. El – un alt secret, întunecat.
Ar fi vrut să îi spună totul pe loc, dar glasul stewardesei încă îi vibra în urechi: Nu te urca în avion. Nu putea risca. Andrei… te rog, ascultă-mă câteva secunde, fără să te enervezi, șopti.
În sfârșit, o privi. Ochii lui erau roșii, iar sub ei se adânciseră cearcăne grele. Carmen nu îl mai văzuse așa niciodată.
Ce e?, întrebă el, încercând să-și adune răbdarea.
Cred că trebuie să plecăm de aici. Să renunțăm la zbor, spuse ea. Andrei clipi lung, de parcă fraza i-ar fi trântit un geam în față.
Ești sigură? De ce?
Carmen trase aer în piept și coborî vocea până la o șoaptă: A venit o stewardesă la mine… m-a avertizat să nu mă urc în avion. Și vezi bărbații ăia? N-au bagaje, nu vorbesc, doar se uită în jur. Ceva nu e în regulă.
Paharul îi alunecă lui Andrei din mână. Cafeaua se risipi pe podeaua lucioasă.
Carmen tresări, iar zgomotul mic al cartonului lovind gresia îi amplifică neliniștea.
E prea târziu…, murmură el, aproape inaudibil.
Pentru ce?!, întrebă ea, cu un fior tăios în glas.
Andrei își acoperi fața cu palmele, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de propriile cuvinte.
