Și desene pe pereți.
Sute de desene.
Trasate de mâini de copii.
Și, mereu, aceeași siluetă întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman a simțit cum i se face pielea gheață.
Când a ieșit din subteran, la intrare, Lia îl aștepta într-un scaun cu rotile.
El a întrebat, cu voce joasă, aproape neauzită:
— Cine v-a ținut acolo?
Femeia a închis ochii, ca și cum ar fi scormonitor printr-un trecut pe care ar fi vrut să-l uite.
— La început a fost unul singur.
— Profesorul de sport.
Roman a rămas nemișcat.
Profesorul dispăruse împreună cu elevii în 1989.
Fusese considerat o victimă.
Lia a continuat, abia șoptind:
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea e contaminată. Că dacă ieșim, murim și noi.
Anchetatorul a simțit că nu mai respiră normal.
— Și voi l-ați crezut?
Lia a izbucnit într-un hohot scurt.
Un râs gol, fără viață.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul i-a ținut ascunși cu frica.
Apoi, cu foamea.
Îi bătea pe cei care încercau să fugă.
Le spunea că familiile i-au abandonat.
