Îi știam ritmul, îi știam colegii, știam chiar și pozele cu grătarele, luminile calde și ringul de dans improvizat din anii trecuți. Era, cumva, un ritual anual previzibil.
Și totuși, anul acesta ceva mă strângea în piept, ca o bătaie ușoară de toacă în fundal. Nu pot să spun că era teamă sau gelozie, nu se potrivea cuvintele astea. Mai degrabă o neliniște mică, ca o vibrație abia simțită, care anunță că urmează „ceva” – fără să știi exact ce anume. Am încercat să o ignor, să o reduc la un gând trecător, dar a rămas acolo, încăpățânată.
I-am scris un mesaj pe piept înainte de petrecere
Nu era o scenă de gelozie. Eram conștientă de asta. Nu mă vedeam controlându-l, nu mă vedeam analizând fiecare pas sau fiecare privire. Însă senzația aceea că „se va întâmpla ceva” s-a făcut tot mai clară, ca un nor care nu pleacă de pe cer. Era, paradoxal, liniștitoare în felul ei: când știi că urmează ceva, ai impresia că poți răspunde în vreun fel, chiar dacă nu știi cum.
— Hai, nu mai face fața asta, a râs el, încercând să alunge neliniștea mea cu o glumă. E doar o petrecere.
Mi-a zâmbit cu acea siguranță calmă pe care o are când își pune sacoul și își potrivește manșetele, convins că seara va decurge după reguli simple: oameni, muzică, vorbe și apoi, la final, întoarcerea acasă. Și totuși, în mine, ceva nu se aşeza.
