Drumul care a schimbat o presupunere În fața imobilului, ferestrele vechi și ușile grele nu sugerau nicidecum o escapadă de weekend. Când l-am zărit coborând din mașină, Andrei avea doar rucsacul și o sacoșă voluminoasă. Nu avea undițele la el. A salutat portarul familiar, ca pe cineva cu care se vede des, și a intrat hotărât pe poarta de fier.
M-am apropiat nesigură, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Portarul m-a întâmpinat politicos.
— Căutați pe cineva?
— Da… pe Andrei Ionescu.
— A, Andrei? Intrați, e în sala mare. Vine în fiecare sâmbătă.
O resto si pe aver rig
Am pășit în holul curat, cu miros de mâncare caldă și săpun. Pe pereți, desene cu case, flori și soare conturau un spațiu simplu, primitor. Dintr-o sală veneau aplauze și voci vesele; m-am oprit la ușă și am privit.
Pe podea, Andrei se juca alături de un grup de copii. Avea mânecile suflecate și un zâmbet larg, rar întâlnit acasă. Un băiețel cu piciorul în ghips râdea în hohote, iar o fetiță cu codițe îi întindea un desen proaspăt.
— Uite, nene Andrei, asta e o barcă!
— E cea mai frumoasă barcă pe care am văzut-o.
