Dar tanti Maria a continuat, ca și cum ani de zile își ținuse cuvintele în piept și, în sfârșit, se eliberau.
— Băiatul ăsta a avut grijă de mine din puținul lui, în timp ce voi apăreați doar când vă trebuiau bani.
Adrian a făcut un pas hotărât înainte.
— Mamă, te rog, gândește-te bine la ce faci!
— M-am gândit destul, în nopțile când eram singură, iar el îmi aducea medicamentele, a răspuns ea fără să clipească.
Andrei a părut rătăcit de emoție.
— Eu nu am cerut nimic…
Tanti Maria s-a întors către el și i-a atins ușor mâna.
— Tocmai de aceea meriți totul.
Apoi s-a uitat din nou la ceilalți doi copii ai ei.
— Voi v-ați amintit că aveți mamă abia când ați aflat cât valorează casa asta.
Adrian respira tot mai greu, ca și cum adevărul i-ar fi apăsat pieptul.
Adevărul era tăios.
El și Mirela se înecaseră în datorii și se bizuiseră ani la rând pe moștenirea mamei lor.
Fără casa aceea, viitorul le aluneca printre degete.
Mirela a scăpat paharul din mână.
Cioburile s-au împrăștiat pe podea cu un clinchet care a spart tăcerea.
— Ne distrugi viața! a izbucnit ea, prăbușindu-se în genunchi lângă masă.
— Nu eu v-am distrus-o, a spus tanti Maria cu glas rece. Lăcomia voastră a făcut asta.
Adrian a ridicat tonul, umilit și furios.
