Am rămas la masă cu ceașca de cafea în față, rece demult, în timp ce gândurile se loveau între ele fără ordine. Mă uitam în gol, incapabilă să-mi opresc mintea din a reveni, iar și iar, la același punct.
„Întreabă-ți familia.”
Cuvintele lui nu-mi dădeau pace. Se înfingeau ca niște ace fine sub piele, repetate ca un refren pe care nu-l mai poți ignora.
În aceeași seară, am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Vila mare, luminoasă, perfect ordonată, cu tot confortul din lume, îmi părea dintr-odată străină. Mă apăsa. Tot ce părea cândva siguranță s-a transformat în pereți reci.
Soțul meu era în living, cu telefonul la ureche. Gesturile lui păreau aceleași de fiecare zi, dar vocea…
O resto si pe aver rig
—Da, rezolvăm… nu-ți face griji… —spunea pe un ton calm, dar rece, ca și cum ar fi vorbit despre o formalitate.
Când m-a văzut, a închis brusc. Ochii i-au alunecat peste mine ca o scanare grăbită.
—Ai ajuns repede azi.
Am încuviințat din cap, cu respirația tăiată de lucrurile pe care trebuia să le spun.
—Trebuie să vorbim.
S-a uitat la mine câteva secunde, prea atent, apoi a schițat un zâmbet forțat, fără căldură.
—Sigur. Despre ce e vorba?
Am inspirat adânc, simțind cum îmi arde pieptul.
—Despre Robert.
Zâmbetul i-a dispărut instant, ca o lumină stinsă dintr-o singură mișcare.
—De ce aduci vorba despre el?
—Pentru că l-am văzut azi. Pe stradă. Strângea doze.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt.
—Și? Nu e problema noastră.
M-am apropiat de el, încercând să-i prind privirea care tot aluneca.
