„Ce ai făcut?” a urlat el. „Unde ești?”
În spatele lui, Chloe țipa ceva despre pisică, iepure și papagali.
„Bună dimineața, Austin.”
„Să nu îndrăznești să-mi vorbești așa! E un executor judecătoresc aici. Spune că nu putem rămâne. Spune că dacă nu plecăm, cheamă poliția!”
„Asta e casa mea!”
Am privit pe fereastră. Cerul de deasupra oceanului începea să se lumineze.
„Nu, fiule. Este casa mea.”
S-a așternut o tăcere. Nu de remușcare. Ci de calcul.
„Mamă, ești isterică. Tocmai ai rămas văduvă. Eu și Chloe suntem îngrijorați pentru tine. Spune-ne unde ești și venim să te luăm.”
Aproape că am râs.
„Sunt exact acolo unde ar fi trebuit să fiu cu mulți ani în urmă.”
„Ce înseamnă asta?”
Difuzoarele navei au anunțat plecarea. Câțiva oameni mergeau pe punte cu cafea în pahare de hârtie, pălării de soare și acea bucurie curată a cuiva care încă crede că lumea poate fi blândă.
Am tras aer în piept.
„Înseamnă că nu am de gând să mai am grijă de animalele tale de companie, de datoria ta, de căsnicia ta, de foamea ta sau de mândria ta.”
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
