Sticle fără etichete.
Medicamente-pudră în punguțe mici.
Rețete modificate.
Iar într-o cutie de catifea… șuvițe de păr negru, legate cu o panglică.
Părul Valeriei.
Păstrat ca un trofeu.
—Dumnezeule… —a șoptit Ernesto.
Mateo a intrat împingând scaunul cu rotile. Când Valeria a zărit cutia, a izbucnit în plâns — ca și cum o frică veche, ținută la distanță, ar fi spart în sfârșit bariera.
—Tu ești… —a spus privind spre Lucía—. Tu ești.
Lucía a îngenuncheat. Nu din remușcare. Gestul era al cuiva care știe să arate milă, la comandă.
—Ernesto, ascultă. Nu e ce crezi.
—Atunci explică! —a izbucnit el.
Lucía a ridicat încet privirea. În ochii ei nu mai era nicio urmă de tandrețe sau rușine. Doar o răceală aspră, descurajantă.
—Asta e necesar.
Valeria a încremenit.
—Necesar? —a repetat Ernesto, neîncrezător.
—Bărbații ca tine sunt ușor de citit —a spus Lucía—. Văduvi, bogați, zdrobiți de vinovăție că nu-și pot proteja copilul. Doar puțină disperare… și vei semna orice hârtie, agățându-te de persoana care „te ajută”.
Ernesto a simțit o înjunghiere când și-a amintit cum, cu doar trei săptămâni în urmă, Lucía îl presase să grăbească nunta și să-și pregătească testamentul, „pentru siguranță”.
—Mi-ai otrăvit fiica ca să te poți căsători cu mine? —a întrebat el, cu vocea tremurândă.
