Și, în mijlocul tuturor acestor detalii, era fiica mea, Ioana, într-o rochie de mireasă. Albă, clară, întreagă, într-o imagine care ar fi trebuit să mă umple, nu să mă golească.
Fiica mea s-a căsătorit fără să mă invite.
Zâmbea larg, fericit, lângă un bărbat pe care îl văzusem doar de două ori. Îi stătea bine acolo, în bucuria aceea rotundă, iar eu, privind de la distanță, nu știam unde să așez necunoscutul acela în povestea noastră.
Am simțit cum îmi scapă cana din mână. Un gest mărunt, dar toată greutatea din mine s-a mutat într-un punct, ca și cum singurul meu echilibru era acum pe marginea unei fotografii.
Totul rămânea încremenit în aceeași ordine: alb și auriu, lumânări suspendate, arcadă de flori, Ioana în rochia ei. E greu să respiri printre atâtea lucruri așezate frumos, când ceea ce lipsește nu are cum să apară într-o poză.
Mă uitam la detalii ca să nu mă uit la adevăr. Sclipiri, falduri, unghiuri perfecte — iar eu, la capătul unui feed, căutând o explicație într-o imagine care nu avea cum să-mi vorbească.
