N-am încercat să ghicesc cuvinte acolo unde nu fuseseră spuse. Doar am lăsat tăcerea să-și facă loc între mine și ecran, ca un perete subțire pe care nu știam cum să-l trec.
Mijlocul fotografiei rămânea neschimbat: fiica mea, Ioana, mireasă. În jurul ei, lumea nouă. În jurul meu, un gol ordonat, care semăna cu un răspuns pe jumătate.
M-am agățat o clipă de singurul lucru cert pe care îl aveam: am văzut acel bărbat doar de două ori. Faptul, atât cât este, fără explicații, fără contururi adăugate.
Și totuși, zâmbetul ei era acolo, întreg. Iar eu rămâneam cu cana aproape scăpată, cu dimineața întreruptă, cu imaginea care îmi răsărea în minte în același ritm în care palpaia ecranul.
O săptămână mai târziu, m-a sunat. Doar ca să mă întrebe dacă i-am plătit facturile. Atât. Iar liniștea de după a sunat mai tare decât orice cuvânt pe care nu-l auzisem înainte.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
