Maria nu și-a încetinit deloc mișcările.
Continua să lucreze, cu spatele încordat și degetele înroșite de frig și de lut.
— Vreau să-mi țin copiii în viață — a spus, simplu, fără ocolișuri, fără să ridice privirea din lucru.
Tanti Elena nu a mai zis nimic.
Privirea i-a alunecat peste pereții îndesați cu coceni, peste palmele crăpate ale Mariei, peste copilul care ațipise ghemuit, agățat de spatele mamei.
A doua zi s-a întors.
De data asta, avea în spate un braț mare de coceni, strânși la piept de parcă ar fi fost ceva prețios.
— M-am gândit… dacă tot zac degeaba pe câmp — a mormăit ea, ușor rușinată.
Nu a mai fost nevoie de alte explicații.
Cuvintele s-au oprit acolo, dar gestul spusese deja tot.
În doar câteva zile, și alți săteni au început să aducă ce rămăsese pe ogoare.
Nu veneau împinși de milă.
Îi mâna mai degrabă curiozitatea. Unii făceau haz, aruncând glume peste umăr. Alții doar clătinau din cap, neîncrezători. Dar, încet-încet, cocenii se strângeau grămadă.
O resto si pe aver rig
Maria muncea din zori și până se lăsa întunericul.
Îndesa cocenii cât putea de bine, să nu rămână niciun gol, nicio fâșie de aer pe unde să se strecoare frigul.
A băgat rânduri de coceni și în pod, cât încăpea acolo.
A pus și sub podea, strecurându-i în toate spațiile libere pe care le găsea.
Fiecare crăpătură a fost astupată cu lut frământat cu paie, până când pereții n-au mai avut pe unde să respire frig.
Când a sfârșit treaba, căsuța, privită din drum, părea neschimbată.
Aceleași scânduri modeste, același acoperiș obosit, aceeași căsuță mică.
Dar înăuntru, lumea se schimbase.
Prima noapte cu adevărat rece a venit devreme, la început de noiembrie.
Bruma s-a așezat pe pământ ca o crustă subțire de sticlă.
Copiii au adormit toți trei în același pat, înghesuiți unii în alții, sub două pături vechi, uzate la margini.
Maria a rămas trează.
