Ușa s-a izbit fără voie în spatele ei. Darius a coborât, tulburat de zgomot. L-am strâns tare și i-am șoptit, cu grijă să nu-i aduc furtuni înainte de vreme: „Tatăl tău te-a lăsat pe tine în grija mea.”
De aici înainte, s-au țesut termene, citații, birouri reci. Sofia a aprins fitilul unui proces. Dar testamentul pe care îl pregătise Mihai era atât de bine așezat încât fiecare pagină părea o ușă încuiată la timp. Un prieten vechi al fiului meu, Andrei, m-a însoțit la fiecare pas, discret și neclintit.
Când s-a auzit ciocănelul judecătorului, nu a fost triumf, ci o pace densă, aproape materială. Darius a rămas cu mine, iar Sofia a părăsit orașul, ca o umbră care se risipește odată cu lumina amiezii.
Uneori, nepotul meu își plimbă degetele pe fotografiile lui Mihai și întreabă cu seriozitatea copiilor care simt mai mult decât par:
„Bunico, de ce zâmbea mereu așa?”
„Pentru că știa că totul o să fie bine, dragul meu. Chiar și după ce nu va mai fi.”
Într-o dimineață, am prins scrisoarea într-o ramă simplă și am așezat-o pe biroul lui Darius. Nu e pentru azi. E pentru clipa când va ști să citească dincolo de litere și va pricepe de ce unele tăceri înseamnă grijă dusă până la capăt.
