M-am apropiat încet și i-am atins fruntea.
— Nu plânge, copilul meu. Dumnezeu ne pune la încercare pe toți.
— Am pierdut tot, mamă. Casa, mașina, banii… Am făcut datorii, iar soția m-a părăsit. Nu mai am nimic.
Atunci am știut că venise timpul.
Am scos din geanta mea veche carnețica de economii, am deschis-o și am pus-o pe noptiera lui.
— Uite, asta e munca mea și a tatălui tău. Am păstrat-o pentru o zi grea. Să o folosești ca să te ridici din nou, dar promite-mi ceva: nu mai călca peste oameni, nici măcar peste mama ta.
Ochii lui s-au umplut de rușine.
— Nu merit…
— Nu e despre ce meriți. E despre ce alegi să fii de acum încolo.
După ce l-au externat, l-am dus la mine, în camera mică pe care o închiriasem.
Zile la rând, am stat amândoi tăcuți.
Îi făceam supă caldă, îi schimbam pansamentele, iar el mă privea cu acea tăcere grea, a cuiva care învață din suferință.
