După câteva luni, Ilie a început să muncească din nou.
Nu pentru bani mulți, ci ca să se simtă om.
A găsit un loc la un atelier auto și venea acasă mirosind a ulei și fier încins, dar zâmbea sincer.
— Mamă, o să-ți cumpăr o casă mică, cu grădină. Promit.
Eu doar l-am mângâiat pe obraz.
Am avut cândva o casă mare, dar știi ce? Niciuna nu valorează cât un copil întors acasă.
Anii au trecut, iar viața noastră s-a schimbat.
Ilie și-a refăcut familia, copiii veneau des să mă vadă, și în sfârșit în ochii lui vedeam recunoștință, nu nepăsare.
— Bunico, tu ești cea mai bogată din lume!
Și poate chiar aveau dreptate.
Nu pentru că aveam bani — ci pentru că, după atâția ani de pierderi, îmi recâștigasem cel mai prețios lucru: dragostea copilului meu.
