Bărbatul, care își întorsese capul, s-a ridicat și a dat din cap.
„Știam că o duce bine. Dar nu știam cât de bine.”
În săptămânile care au urmat, Doru nu numai că a reparat casa.
A reparat conexiunile electrice.
A predat sacii exact așa cum erau marcați.
A ajutat cu acoperișurile. A cărat lemne. A reparat garduri.
Și satul a început să vină la el.
Un vecin i-a adus materiale pe care le mai avea de la un proiect.
Altul i-a găsit un loc de muncă la o firmă de construcții dintr-un oraș apropiat.
A plătit factura la electricitate înainte să poată scoate măcar banii.
În decurs de o lună, casa arăta diferit.
Olivul a fost îndreptat. Geamurile au fost înlocuite. Buruienile au fost curățate.
Maria alerga prin curte cu alți copii.
Într-o seară, amândoi stăteau pe trepte.
„Tati?” a spus ea. Nu mai e așa înfricoșător aici.
„Nu. Nu e.”
Și atunci a înțeles.
Nu pierduse totul.
Își pierduse casa din oraș.
Dar prindea rădăcini.
Mama lui nu abandonase doar vechea clădire.
Lipsise de la ore.
Adevărata bogăție nu este ceea ce păstrezi pentru tine.
Ci ceea ce economisești pentru alții.
Și în seara aceea, pentru prima dată după mult timp, Doru nu se mai simțea învins.
Se simțea ca acasă.
