…dar acum nu era nimeni care să-i spună „nu”.
A găsit cheia într-un sertar vechi de bucătărie, ascunsă într-o cutie de pastile. A stat cu cheia în mână câteva secunde, simțindu-și inima bătându-i puternic în tâmple.
A deschis-o.
Scările scârțâiau la fiecare pas. Praful plutea în aer ca o ceață subțire. Maria a rămas jos, răsfoind desenele de pe telefon.
Mansarda mirosea a lemn vechi și a timp.
Și iată-le.
Sute de genți.
Atârnau de grinzi. Stivuite pe podea. Fiecare legată cu sfoară groasă. Fiecare cu etichete scrise cu pix albastru.
Doru a ales una la întâmplare.
„Pentru familia Pop – martie 1998.”
A desfăcut nodul.
Înăuntru erau haine de copii, spălate și călcate, o pătură groasă și un plic. În plic – 500 de zloți. Banii fuseseră puși deoparte, curățați și organizați.
O resto si pe aver rig
A stat nemișcat.
A luat un alt plic.
„Pentru unchiul Vasili – după incendiu.”
Înăuntru: conserve, lumânări, medicamente, 800 de zloți.
Încă unul.
„Pentru Mirela – când va pleca de acasă.”
Înăuntru: un set de farfurii, un prosop brodat, 1.200 de zloți și o scrisoare.
Îi tremurau mâinile.
Sacoșele nu erau un secret rușinos.
Erau de ajutor.
Pentru tot satul.
Petrecea ore întregi deschizându-le. Pentru familiile fără adăpost. Pentru copiii care aveau nevoie de ghiozdane. Pentru bătrânii fără lemne de foc.
Sume mici. 300, 700, 1.000 de zloți.
