Se uita departe și se gândea la România.
La părinți.
La fratele ei.
La prietenii pierduți în timp.
La viața pe care n-o mai avea.
Uneori plângea.
Alteori rămânea doar în tăcere.
Într-o zi, după aproape șaptesprezece ani, au sosit voluntarii.
Veniseră pentru un proiect umanitar.
Nimeni nu bănuia că urmau să dea peste un mister vechi de aproape două decenii.
Elena ieșea din curte cu un lighean în mâini când i-a văzut apropiindu-se.
La început, nu le-a dat atenție.
Apoi, unul dintre ei s-a oprit ca împietrit.
Privirea i s-a oprit pe o brățară metalică, singurul obiect pe care ea îl păstrase din viața de dinainte.
— De unde aveți brățara aceea? întrebă bărbatul.
Elena a simțit cum inima îi ia razna.
Vocea lui.
Era român.
Preț de o clipă, timpul păru să încremenească.
— Sunteți… din România? întrebă ea cu greu.
Voluntarul a rămas fără cuvinte.
Lacrimile i-au umplut ochii Elenei.
După șaptesprezece ani, își rostea din nou limba maternă cu cineva venit de acasă.
În orele următoare, povestea ei a fost verificată.
Au fost alertate autoritățile.
S-au căutat documente.
Fotografii.
Înregistrări.
În cele din urmă, adevărul a ieșit la iveală.
Doctorița dată dispărută era în viață.
Când vestea a ajuns în România, a stârnit un șoc uriaș.
Mulți îi mai țineau minte numele.
Ani de-a rândul, fusese considerată moartă.
Familia făcuse slujbe de pomenire.
Prieteni care, la un moment dat, încetaseră să mai spere.
Iar acum, după aproape douăzeci de ani, se întorcea acasă.
Câteva luni mai târziu, avionul a atins pista la Otopeni.
Elena privea pe geam, cu inima strânsă.
Bucureștiul se schimbase.
Țara se schimbase.
