Și ea odată cu ele.
La ieșirea din aeroport o așteptau zeci de oameni.
Jurnaliști.
Dar Elena nu-i vedea.
Își căuta cu privirea o singură ființă.
Fratele ei.
Când l-a zărit, aproape că nu l-a recunoscut.
Părul îi alunecase spre alb.
Pe chip îi apăruseră riduri adânci.
Dar ochii erau aceiași.
Bărbatul a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a izbucnit în plâns.
Au alergat unul spre celălalt și s-au îmbrățișat fără cuvinte.
Anii pierduți nu se mai întorceau.
Dar se regăsiseră.
În săptămânile ce au urmat, Elena și-a revăzut rudele.
A cunoscut nepoți despre care nu știa nimic.
A bătut din nou locurile dragi.
A încercat să se reobișnuiască cu viața de acasă.
Și totuși, ceva nu-i dădea pace.
În fiecare seară, gândul îi zbura la satul din munți.
La oamenii care încă o așteptau.
La copiii pe care îi văzuse crescând.
La bătrânii pe care îi trata de ani buni.
Într-un interviu la televiziune, un jurnalist a întrebat-o:
— După tot ce ați trăit acolo, ce urmează?
Elena a zâmbit.
Un zâmbet liniștit.
— O parte din mine va rămâne întotdeauna româncă. Dar o altă parte a rămas în acei munți.
— Vă veți întoarce?
Elena a privit câteva secunde în gol.
Apoi a răspuns:
— Da. Pentru o perioadă.
Oamenii de acolo aveau nevoie de ea.
Câteva luni mai târziu, s-a întors.
De această dată, nu ca prizonieră.
Nu ca femeia care încercase să fugă.
Ci ca medicul pe care comunitatea îl respectă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
