— Nu se poate… — a scăpat Ximena, aproape fără glas.
Chiriac a mărit imaginea. Fiecare detaliu a devenit limpede.
Era un gardian.
Nu oricine. Unul dintre cei vechi. Respectat. Considerat de încredere.
După el, încă doi au apărut pe același traseu, repetând mișcări sigure, deprinse. Se mișcau ca și cum n-ar fi fost prima dată. Ca și cum o făcuseră de zeci de ori, urmând un ritual deja cunoscut.
— Nu e improvizație — a spus Chiriac, rar, ca o constatare grea—. E organizat.
Câteva minute mai târziu, imaginile au arătat cum una dintre deținute era adusă în spălătorie. Nu mergea pe cont propriu. Era trasă, împinsă, condusă fără voie într-un spațiu închis, ferit.
Ximena a simțit cum stomacul i se strânge și lumina din sală pare prea puternică. A înghițit în sec, cu palmele reci lipite de marginea mesei.
— Oprește-i… trebuie să-i oprim! — a izbucnit, abia stăpânindu-și vocea.
— Nu încă — a răspuns Chiriac, fără să-și ia ochii de la ecran—. Avem nevoie de dovadă completă.
Imaginile au curs mai departe, suficient de clare cât să nu mai rămână nicio urmă de îndoială. Piesele s-au așezat una după alta, conturând același adevăr rece.
Nu era un incident izolat. Era o rețea.
Când a venit momentul intervenției, totul s-a desfășurat ca o tăietură scurtă și precisă. Echipaje mascate, lumini tăioase, ordine scurte care se loveau de pereți și se întorceau în ecouri. Fiecare pas era calculat, fiecare intrare, blindată de hotărâre.
