Tunelul a fost blocat imediat. Accesul tăiat, ieșirile închise. Gardienii surprinși în flagrant au fost încătușați pe loc. Câțiva au încercat să fugă. N-au avut unde. Coridoarele care înainte le dădeau impresia de putere au devenit brusc capcane fără scăpare.
Dimineața, penitenciarul era un alt loc. Aceleași clădiri, aceleași gratii, dar aerul era altul. Tăcerea nu mai mușca. Era o liniște densă, de după furtună, în care obiectele rămân la locul lor, dar ceva invizibil s-a reașezat.
Directoarea Călinescu a fost ridicată pentru audieri. Vorbele circulau șoptit pe holuri: se pare că știa. Sau măcar bănuia. Și alesese să tacă.
În aceeași zi, Ximena a trecut prin secții, pas cu pas, fără grabă, privindu-le pe fiecare dintre femeile dincolo de uși. Ochii lor o urmăreau altfel. În priviri nu mai era doar obișnuința unei asistente care vine și pleacă.
Nu mai era doar asistenta.
Era cea care nu a închis ochii.
Rebeca i-a prins mâna, discret, ca pe o ancoră.
— Mulțumesc… — a spus, atât de încet încât cuvântul a părut o respirație.
Ximena nu a răspuns pe loc. A privit pereții scorojți, ușile grele, gratiile reci. Toate erau la fel ca înainte.
Dar ceva se schimbase.
Adevărul ieșise la lumină, fără mască, fără scuze, iar ecoul lui se auzea în modul în care pașii răsunau acum pe holuri.
Și, pentru prima dată după mult timp, între acei pereți, în locul acela închis, cineva avea curajul să respire. O gură de aer întreagă, fără frică.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
