Nu e despre lumânare. E despre acel fir invizibil care pare să te tragă înapoi, exact când credeai că ai învățat să mergi mai departe.
„Oare mă mai simte?” „Știe că nu l-am uitat?” „Mă vede când ajung la mormânt?”
Pentru unii, cimitirul devine un loc sacru, unde tăcerea nu e gol, ci un fel de limbaj. Pentru alții, aceeași alee e o rană deschisă: prea mult, prea repede, prea real. Și totuși, indiferent de tabără, aproape toți ajung, mai devreme sau mai târziu, să caute același lucru: un semn că legătura n-a fost retezată complet.
O resto si pe aver rig
