— Ba da! — a ridicat glasul. — Mi-a spus că are bani! Că… că ne mutăm la vila lui din București!
— Nu are nicio vilă în București — am continuat calm. — Eu și Adrian am strâns fiecare leu ca să luăm un apartament modest în Ploiești. El încă locuia în garsoniera lui. Ce ai văzut tu… probabil era casa vărului lui, pe unde trece din când în când, să-și viziteze câinele.
Andreea a încremenit. Buzele i s-au subțiat, iar în privire s-a revărsat panica pe care încerca să o ascundă.
— Nu… nu ai de unde să știi! Tu ai fost plecată!
— Am vorbit cu el aseară, de pe aeroport.
Șocul a venit ca un tăvălug. I s-au înmuiat genunchii și s-a lăsat în jos, grea, pe scaun. Chipul ei, până atunci sfidător, s-a strâns de parcă s-ar fi micșorat, lăsând la vedere o spaimă dezgolită. Îmi era milă, iar în același timp simțeam o libertate stranie. Când alergi după bani cu ochii închiși, undeva pe drum îți pierzi sufletul.
— Și atunci… cu cine… m-am măritat? — a șoptit.
— Cu Marian, colegul lui de la muncă. Ăla care visează să dea lovitura la păcănele și să se îmbogățească peste noapte.
Andreea a izbucnit într-un plâns năvalnic, dezordonat, plin de deznădejde — nu de iubire. Nu iubea pe nimeni, în realitate. Își idolatriza doar imaginea din ecranul telefonului.
M-am apropiat și i-am atins ușor umărul.
— Nu ți-am dorit niciodată răul. Dar ce ai făcut tu… nu e dragoste. E goana după etichetă, după poză, după like-uri.
