După înmormântare, însă, s-a petrecut ceva în Alina. Nu a fost o furtună peste noapte, nu a venit năprasnic. A fost ca un frig care te înconjoară încet, fără să-ți dai seama când ți-a cuprins oasele. În privirea ei se aprindea și se stingea o lumină pe care nu o mai recunoșteam.
La început au fost gesturi mărunte, aproape invizibile pentru cineva din afară. Un oftat grăbit când o rugam să mă ajute cu televizorul care, parcă înadins, își pierdea semnalul. O privire tăioasă când îi spuneam, în șoaptă, că mi-e dor de tatăl ei. Cuvintele și-au pierdut căldura, iar tăcerile au devenit grele. Apoi au început replicile, desprinse de noi ca niște așchii reci.
„Mamă, trebuie să înțelegi că lucrurile nu mai sunt ca înainte”, mi-a zis, cu un ton pe care nu-l cunoșteam.
Am strâns colțul șorțului în pumn și am întrebat-o, încercând să păstrez o umbră de blândețe: „Ce vrei să spui?”
„Adică eu am și viața mea. Nu pot sta permanent după tine.”
Am simțit cum fiecare cuvânt se lovește de pieptul meu și cade greu. M-am uitat la ea, la chipul pe care îl mângâiasem când era doar o fetiță cu genunchii juliți. Încercam să înțeleg de ce vocea ei, aceeași pe care o recunoșteam oriunde, îmi suna acum străină.
În serile acelea, casa parcă se micșora. Îmi rătăceam pașii prin camerele în care altădată mirosea a pâine caldă și a cafea proaspătă. Mă agățam de mici treburi ca să nu mă prăbușesc: aranjam farfuriile, ștergeam praful, netezeam așternuturile. Dar nu poți netezi și neliniștea. Nu poți șterge golul lăsat de omul tău și nici cuvintele reci spuse de copilul tău.
