Pe dinăuntru, îmi repetam că e doar durere și că fiecare o trăiește altfel. Îmi spuneam că timpul va drege, că Alina va respira, va simți, va vedea altfel. Însă de fiecare dată când încercam o vorbă bună, dădeam peste un zid rece. Îmi strângeam mâinile la spate, așa cum făceam când voiam să nu se vadă că tremur.
Cu toate acestea, nu m-am așteptat la lovitura aceea. Să aud cum îmi spune, privind prin mine: „Du-te în altă parte…” Până și aerul din cameră s-a oprit. M-am ținut de marginea mesei, ca să nu cad din picioare, și am tăcut. Uneori, tăcerea e singurul fel în care poți rămâne întreagă o clipă în plus.
Când am ajuns la avocat, încă purtam în mine ecoul acelor cuvinte. Îi urmăream mișcările, cum își potrivea ochelarii, cum răsfoia paginile. Când a întrebat, aproape șugubăț, „Măcar ai citit testamentul?”, timpul s-a strâns într-un nod mic. Am privit-o pe Alina. În ochii ei, siguranța s-a topit. Palidă, a clipit des, de parcă ar fi vrut să alunge un vis urât. În acea sală prea luminoasă, adevărul nu mai putea fi ocolit.
Nu voi uita cum foșnetul hârtiei a umplut camera. Oricâte pretexte, oricâte vorbe aruncate din grabă sau din teamă, literele rămân litere. Și ceea ce e scris, rămâne. În clipa aceea, n-a mai fost loc pentru înțelesuri grăbite sau pentru asprime. Rămăseseră doar faptele, anii noștri și casa care ținuse piept atâtor ierni.
Mi-am ținut fruntea sus, atât cât am putut. În spatele pleoapelor, am revăzut iarăși fundația pe care Ilie o turnase cu vecinii, gălețile pe care le cărasem, mesele întinse pentru oamenii care ne ajutaseră. Am simțit cum, de data aceasta, pereții casei nu mă mai striveau, ci mă sprijineau. Ca și cum, din toate suferințele, un singur lucru rămânea clar: ce însemnase căminul nostru și câtă viață am pus în el.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
