De rușine.
Ana mă avertizase.
Iar eu nu o ascultasem.
În următoarele zile, poliția a luat declarații.
Mai mulți vecini au confirmat că o auziseră pe mama mea țipând la Ana.
O vecină povestise chiar că o văzuse pe Ana plângând pe balcon cu copilul în brațe.
Victoria și Cristina au încercat să nege totul.
Dar era prea târziu.
Înregistrările.
Totul spunea aceeași poveste.
Le-am cerut să plece din casa noastră.
Definitiv.
Mama mea a rămas șocată.
— Pentru ea îți întorci spatele propriei familii?
Am privit-o calm.
— Nu. Pentru familia mea.
Și pentru prima dată am înțeles diferența.
Au trecut aproape doi ani.
David aleargă acum prin parc și râde în fiecare zi.
Ana este bine.
Zâmbește din nou.
Iar într-o seară, după ce l-am culcat pe David, m-am așezat lângă ea pe canapea.
— Îmi pare rău, i-am spus.
Ea m-a privit câteva secunde.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
