Soacra mea, Diane, stătea la noi de trei săptămâni. În seara aceea am urcat-o pe Emma în mașină și am plecat singure la clinica de pediatrie — iar până dimineață, totul arăta altfel.
Cuțitul a rămas suspendat la jumătatea tăieturii.
Emma, în șosetele ei galbene, mă privea serioasă, cu onestitatea unui copil care încă nu știe că unele întrebări pot zgudui o casă din temelii. — Bunica îți dă o pastilă? A încuviințat din cap. — Spune că mă face să nu mai fiu rea. — Când ți-o dă? — Înainte de nene. Și zice că, dacă spun, mami s-ar putea să dispară.
Am aruncat o privire peste umăr. Ușa dormitorului Dianei era trasă. Se auzea încet televizorul. Am lăsat cuțitul, m-am așezat la nivelul Emmei și i-am spus rar: — Îmi poți arăta pastila?
O resto si pe aver rig
M-a dus în camera ei, a deschis cutia cu jucării și, de sub iepurașul de pluș, a scos un flacon mic, portocaliu, cu medicamente. Pe etichetă scria: Diane Patterson. Clonazepam. 0,5 mg.
Am rotit flaconul în palme. Un sedativ pentru adulți. Iar copilul meu are patru ani. Am sunat la clinica de pediatrie. După douăsprezece minute, eram deja pe drum cu Emma. Nu i-am spus Dianei că plecăm.
La clinică, doctorul Harris avea calmul concentrat al cuiva care înțelege imediat că nu e o consultație obișnuită. A examinato pe Emma în timp ce eu stăteam lângă masă. Când a terminat, a privit flaconul portocaliu. — De cât timp are copilul letargie, coordonare slabă și schimbări de apetit?
M-am gândit la ultimele trei săptămâni. Somnurile lungi de după-amiază. Mișcările încețoșate. Faptul că Emma nu mai râdea la lucruri care altădată o făceau să țipe de bucurie. — De trei săptămâni, am răspuns. — De când a venit Diane.
El a încuviințat scurt. Iar de pe masa de consultație, Emma a șoptit: — Bunica a zis că, dacă spun vreodată, o să o facă și pe mami să dispară.
