N-a avut răspuns.
Atunci, Ofelia a izbucnit: „Nu trebuie să dăm explicații nimănui! Deschide poarta imediat!”
Am schițat un zâmbet trist.
„Nu, Ofelia. Nu mai e casa în care intrai când voiai.”
Am apăsat alt buton.
Poarta s-a deschis.
Dar nu ca să intre.
Ci ca să iasă.
Pe alee, lângă gard, îi așteptau câteva cutii.
Lucrurile ei.
Pernele, perdelele, vasele „elegante”.
Toate așezate îngrijit.
„Luați-vă lucrurile și plecați,” am spus răspicat.
Un văr a dat muzica mai încet.
Nimeni nu mai avea chef de petrecere.
Mătușile s-au împrăștiat în tăcere. Nepoatele au lăsat baloanele să se dezumfle una câte una.
Sergiu a rămas pe loc.
„Mariana… putem vorbi?”
Am tras aer în piept.
„Nu mai avem ce.”
„Ai avut timp. Ai ales.”
A coborât privirea și a tăcut.
Ofelia a mai bombănit ceva, dar vocea îi pierduse tăria.
Pentru prima dată, nimeni nu o mai băga în seamă.
După câteva minute, curtea s-a golit.
Mașinile au pornit, una câte una.
