Zâmbete, lacrimi, voci dragi.
Toate încă există în mine, chiar dacă lumea le-a lăsat în urmă.
Și totuși, în mijlocul acestor amintiri frumoase, există o durere liniștită.
Nu durerea trupului.
Ci durerea uitării.
Pentru că ceea ce doare cel mai mult la 103 ani nu este vârsta.
Ci sentimentul că ai devenit invizibil pentru cei pe care îi iubești.
M-am uitat din nou la telefon.
Și atunci mi-am dat seama de ceva simplu, dar greu:
poate că nu lumea m-a uitat.
Poate doar timpul i-a făcut pe oameni să uite să se mai oprească.
Să întrebe.
Să spună „îmi pasă”.
Am stins lumina și m-am întins în pat.
Nu mai așteptam nimic.
Doar liniște.
Dar chiar înainte să închid ochii, mi-am șoptit singură, încet:
„Încă sunt aici.”
Și poate că asta este cel mai important lucru.
Nu câți îți spun la mulți ani.
Nu câți te sună.
Nu câți își amintesc.
Ci faptul că, într-o lume care merge prea repede, încă exiști.
Încă respiri.
Încă îți porți povestea mai departe.
Și undeva, chiar dacă nu azi, chiar dacă nu acum, cineva o va auzi din nou.
Dacă vrei, pot să-ți fac:
variantă virală mai scurtă (Facebook) sau continuare „a doua zi s-a întâmplat ceva neașteptat” (stil serial)
