Strângeam buchetul atât de tare, încât tulpinile aproape cedau sub degete.
În sală, se auzeau doar șoapte.
Unii invitați își fereau privirea. Alții mă priveau fix, cu aceeași curiozitate rece cu care te uiți la un accident pe marginea drumului.
Preotul își dregea vocea, nesigur, căutând parcă un început potrivit.
Iar mama… mama stătea dreaptă, cu mâinile împreunate, jucând rolul victimei.
Atunci am simțit ceva ce nu trăisem până atunci.
O resto si pe aver rig
Nu rușine.
Am tras încet plicul ascuns în buchet.
Radu s-a încruntat imediat.
— Ioana, ce faci?
Nu i-am răspuns.
Am scos fotografiile și le-am ridicat, ca să le vadă toți.
Prima era făcută în baie, imediat după ce mama mă lovise. Ochiul meu umflat, pielea zgâriată.
În încăpere s-a lăsat tăcerea deplină.
Mama s-a făcut albă la față.
— Ioana… lasă prostiile astea.
Dar eu am continuat.
Am scos foile tipărite cu mesajele ei.
Le-am citit cu voce clară:
„Acoperă bine semnul.” „Sper că te-ai liniștit.” „Așa pățești când nu asculți.”
O femeie din primul rând și-a dus mâna la gură.
Unchiul meu s-a ridicat încet de pe scaun.
Radu încerca deja să-mi smulgă foile.
— Termină odată! Te faci de râs!
Atunci l-am privit drept în ochi.
Pentru prima dată după ani, fără pic de teamă.
— Nu eu mă fac de râs.
Îmi tremura vocea, dar nu m-am oprit.
— Când am plâns la telefon și ți-am spus că mama m-a lovit… tu ai apărat-o pe ea.
El a râs scurt, nervos.
— Pentru că exagerezi mereu!
Atunci am scos ultima hârtie.
Scrisoarea psihologului.
