Când l-am desfăcut, am izbucnit într-un râs printre lacrimi.
Șosetele verzi.
Acele șosete oribile.
Cu un bilețel agățat de ele.
„Un om pornește mai ușor de la zero când are picioarele calde.”
Am rămas multă vreme în atelier, în seara aceea.
Am citit scrisorile ei pe îndelete.
În unele îmi povestea despre tinerețea ei. În altele, despre frica de după moartea soțului. Într-una singură scria doar atât:
„Să nu mai crezi niciodată că ești omul nimănui.”
Aceea m-a durut cel mai tare.
Fiindcă trăisem mereu ca un trecător: prin centre, prin chirii ieftine, prin slujbe unde nimeni nu-mi știa numele.
Iar femeia aceea, bătrână, încăpățânată și singură, mă văzuse mai limpede decât oricine.
După două luni m-am mutat în apartamentul din București.
Nu era luxos.
Dar era al meu.
În prima seară acolo, mi-am despachetat puținele lucruri și am găsit șosetele verzi printre haine.
Le-am așezat în sertarul de lângă pat.
Nu pentru că ar fi fost frumoase.
Ci pentru că erau primul lucru făcut vreodată anume pentru mine.
Acum, din când în când, merg la fundația care funcționează în vechea casă a doamnei Radu. Mai repar câte ceva. Duc cumpărături. Mă așez la povești cu bătrânii de acolo.
Și de fiecare dată când cineva îmi mulțumește prea mult pentru o nimica toată, mi-o amintesc.
Îmi amintesc cum îmi împingea cana de ceai spre mâini.
Cum mă certa blând că nu mănânc suficient.
Cum m-a învățat, fără să spună cuvântul, un lucru atât de simplu:
Uneori, cea mai mare moștenire nu e ce primești după ce cineva se duce.
Ci faptul că, pentru prima dată în viață, ai fost iubit câtă vreme acel cineva încă trăia.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
