Pentru prima dată după mult timp, Ernest rămase fără cuvinte. Răspunsul ei îl pătrunse mai mult decât se așteptase.
În săptămânile care urmară, el începu să observe lucruri pe care, de obicei, nu le lua în seamă.
Rosa îi lăsa medicamentele pregătite la ore fixe, după indicațiile doctorului.
Îi făcea programări medicale și avea grijă ca el să nu le uite.
Îi gătea mâncarea potrivită pentru tensiune și avea grijă ca mesele să fie echilibrate.
Și, poate cel mai important, stătea de vorbă cu el.
Nu despre bani. Nu despre moșteniri sau tranzacții.
Despre viață. Despre amintiri mărunte, despre temeri și despre zilele care treceau.
Într-o dimineață ploioasă, când scările păreau mai abrupte, Ernest coborî mai greu și ameți. Se prăbuși în hol.
Dacă ar fi fost singur, e greu de crezut că s-ar fi ridicat prea curând; probabil ar fi rămas acolo ore în șir.
Dar Rosa era în bucătărie. Auzi zgomotul, alergă imediat și-l găsi în pragul durerii.
A sunat la 112, verifică dacă respiră și rămase lângă el până la sosirea ambulanței, fără să ezite o clipă.
Medicii fuseseră categorici:
— Ați avut noroc. Încă puțin și situația devenea critică.
Din salonul spitalului, Ernest o urmărea pe Rosa: stătea pe un scaun de plastic, obosită, cu ochii roșii după o noapte nedormită, dar prezentă.
Atunci, ceva se limpezi în mintea lui.
Testul se terminase.
Avea răspunsul pe care îl căutase cu atâta ardoare.
După externare, îl chemă pe avocat.
— Cred că este momentul, spuse el concis.
— Sunteți sigur? întrebă avocatul, precaut.
— Mai sigur ca niciodată, răspunse Ernest cu hotărâre.
O săptămână mai târziu organiză o nouă întâlnire de familie.
De data aceasta, Robert și ceilalți veniră imediat ce auziseră că e vorba despre avocat.
Intrară în casă zâmbind, convinși că exista vreo soluție neașteptată care să-i scape de responsabilități.
