Ernest îi privi pe fiecare în parte, fără grabă, ca pe niște spectatori ai propriei sale probe.
— Am ceva să vă spun, începu el.
— Ai găsit un investitor? întrebă Robert, sperând la o scăpare.
— Nu, răspunse Ernest.
Ernest se rezemă de spătarul scaunului, adună curajul și rosti limpede:
— Nu sunt falit.
Tăcerea care căzu în sufragerie fu totală și apăsătoare.
Marina clipi de câteva ori, neînțelegând.
— Cum adică? murmură ea, surprinsă.
— Compania merge foarte bine. Casa este a mea. Conturile sunt intacte, explică el cu calm.
— Atunci de ce ai mințit? izbucni Robert, cu vocea încărcată de vinovăție.
— Pentru că voiam să aflu cine rămâne lângă mine când nu mai am bani, răspunse Ernest simplu și direct.
Nimeni nu găsi un răspuns imediat.
— Și acum știu, adăugă el, liniștit.
Robert se înroși, tulburat de consecințele propriilor gesturi.
— Tată… începu acesta, căutând iertare.
— Nu. Acum mă asculți tu pe mine, întrerupse Ernest, dorind să fie auzit la rândul său.
Pentru prima dată după mulți ani, Ernest deschise inima.
Vorbi despre aniversările ratate, despre micile neînțelegeri care se adunaseră.
Vorbi despre sacrificiile pe care le făcuse pentru familie și despre singurătatea pe care o simțise, chiar și în mijlocul celor dragi.
La final, deschise un dosar și, cu o privire serioasă, anunță:
— Mi-am modificat testamentul.
Toți au în
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
