— …acum, nu mâine, nu la primăvară.
Vorbele au tăiat aerul. În clipa următoare, încăperea a amuțit. Scaunul a scârțâit când Igor s-a ridicat brusc, neliniștit și luat pe nepregătite.
— Marina, ce faci? Hai să vorbim calm, a încercat el, căutând un zâmbet care nu prindea contur.
— Am vorbit destul, a zis ea, vocea domoală dar aspră, ca un ultim verdict. Șase luni am tot vorbit. Eu. Singură.
Doamna Tamara și-a strâns buzele, a întors din nas, iritată de tăcerea grea și de schimbarea bruscă a tonului serii.
— Auzi la ea, ce spectacol, a pufnit. Nici n-am apucat să mâncăm bine și deja ne dă afară.
— Exact, a încuviințat Marina, fără ezitare. Pentru că, la mine în casă, nu se aruncă mâncarea și nu se calcă oamenii în picioare.
În prag, Pavel stătea drept, cu umerii trași înapoi. O privea pe mama lui cu o mândrie tăcută, fără să spună un cuvânt, doar susținându-i spatele cu propria lui liniște.
O resto si pe aver rig
— Marina, mama exagerează, știi cum e ea…, a încercat Igor să dreagă situația, forțând o glumă care nu mai avea loc.
— Nu mama ta e problema, Igor. Tu ești, a tăiat ea scurt.
El a clipit, ca și cum ar fi încercat să alunge o umbră de pe retină.
— Tu ai tăcut. Ai mâncat. Ai râs. Ai calculat. Și m-ai folosit, a rostit Marina, fiecare cuvânt căzând greu, ca o piatră la locul ei.
Din colț, Alina și-a coborât telefonul, smulsă din ecranul ei.
